Cum să-ncep? Ar trebui să fac o introducere sau să trec direct la ce mă macină atât de tare? Ar trebui să găsesc totuși motive ca să rămân? Sau ar trebui să plec și să închid ușa cu cheia? Ar trebui să-mi pese sau ar trebui să șterg totul de parcă nici n-a existat?
Dă-mi un motiv să rămân și am să rămân. Dacă nu mă vrei, spune-mi, dar amintește-ți că m-ai lăsat o dată să plec. Îmi spui că îți pasă, dar de ce eu nu pot simți asta? De ce am dubii în privința unui lucru pe care mai demult nici nu îndrăzneam să-l contest?
Știi că nu mai există NOI. Acum suntem TU și EU, două făpturi separate și independente, fără vreun sens anume, ci doar tu... Și eu. Ne amăgim cu niște cuvinte pompoase și atât. Tot ceea ce ne spunem pare lipsit de sens și topică, de parcă ne-am vorbi fiecare în altă limbă. Ne împiedicăm de propriile noastre gânduri și uităm de fapt ceea ce am fost odată.
Te rog, renunță în a mai încerca să-ți găsești cuvintele. Oricum nu-ți înțeleg limba.
Când ne-am schimbat atât de mult unul față de celălalt? Când vom mai fi la fel?
Să-ți spun? Nu vom mai fi. Timpul nostru a apus și a apus violent. Timpul e crud, timpul e nerăbdător. Timpul nu iartă... Dar eu te iert.
_________________________________________________________________________________
Te iert că m-ai rănit, te iert că m-ai făcut să mă indrăgostesc de tine într-un mod în care nici eu nu credeam că se poate, te iert că m-ai făcut să îmi petrec nopțile plângând și să mă întreb neîncetat cu ce am greșit, te iert că m-ai mințit de atâtea ori în față și deși îmi dădeam seama de absolut fiecare dată, nu îți spuneam. Te iert și te absolv de orice vină. Asta înseamnă să iubești, să ierți. Te-am iubit și te-am iertat de mult.
